Doi

Nu i-a mai răspuns. Nu a mai privit-o. Îi era dor de mama. Să sară pe genunchii ei, să bată din palme, să recite poezii, să cânte stricat sub zâmbetul ei. Dar nu mai era sărmana. Buruieni, pietre, iar, uneori, noroi. Şi amintirile. Fragede, triste, în minte de copil. Plecase abia de un an. Cu cine locuieşte ? Ce importanţă are dacă nu mai e mama. Mai sunt doar visele lui. Cum dă din picioare în pântecele sfârtecat. Cum cineva sare cu alte picioare pe burta ei, pe maţele ei, dar el nu e înăuntru. E doar în sunetul prafului pe care îl lasă târziu în urmă, agresorul. Nu-i nimic, sunt o fire veselă. Optimistă. La şcoală am note bune, domnişoara mă ajută.


A trântit cu putere poarta cimitirului. Sau poate a fost vântul. Atunci a început ploaia.

Cu pielea udă, cu părul spintecat în două alunecând din creştetul capului, vorbea singură. Sau poate cu ploaia. Poate cu el. Cu celelalte sute de cadavre sau cu ce-a mai rămas din ele. Cu baterea de vânt, cu praful din sicrie. Nu-i nimic. Pe băiat îl vede la şcoală, cum ridică două degete din banca a treia de lângă fereastră, cum zgârâie tabla cu creta abia ţinută între alte degete galbene, subţiri. Fumează ? Nu, e doar un copil, are plămânii tari. Poate stinşi. Sunt ţipetele lui cele care se aud ? Nu, vin din mormânt. Se mişcă pământul deasupra soţului meu. Dar nu e el. E un biet glas de femeie. Da, mama lui... Lângă soţul meu ?

A realizat târziu că era ea peste ani, peste bărbatul iubit. Bărbatul cu care avusese un băiat. Unde e băiatul ?

Nu mai ploua. Timotei îşi număra degetele de la mâini. De ce nu am zece ? Ce-am făcut cu ele ? Şi-a amintit de pământul scormonit, de unghiile negre înfipte în propria carne ca într-o cetate a plăcerii. Sunt vise tulburi în scâncet de copil. E o dragoste ce nu moare niciodată, ce se-nfioară la primul orgasm al suferinţei. Un pat de spital, un suflet muribund. Şi ultimele ei cuvinte. Le-a uitat.

Sursă foto: http://www.origami-kunst.de/

Gânduri despre moarte

UNU


O uşă scârţâia lângă mine. Mi-am lipit bărbia de genunchi. Şuviţe tari de păr îmi brăzdau fruntea încrâncenată. De unde vine ecoul ? Ascultam distrus tăcerea nopţii. Luna gâfâia pe obrajii mei cuminţi, dar nu vedeam decât bolta norocoasă, neagră, împăciuitoare şi sfântă. Gândeam în lumină cu mintea picurată de idei. Cerul purta o taină. Aveam să aflu într-o zi. Din debaraua murdară ieşeau gândaci cu flori la antebraţ. Călcam pe ei, încet, ca într-o fantezie. Scuturam ideile de praf, mişcam din cap la dreapta şi înghiţeam scântei. Învăţam să tac. Nu mai e mult. În cele din urmă, tăceam.

Tăceam, în jurul meu numai misterul. Cu trup fără de chip. Doar mama are aripi, iubita are fuste. O mângâiam. Îi duceam dorul. Şi i-am vorbit.

- Te-am revăzut la nouă. Ploua.


- Dincolo de staţia de tramvai.

- Erai doar tu şi...

- ... vântul. Simţi cum bate vântul ?

Nu simţeam. Mirosea a flori proaspete, nu ştiu de care. Îi tremura privirea. Şi i-am şoptit.

- Te iubesc !

- Dar nu sunt înger.

Era doar prima zi.

A doua zi, am înmormântat-o. Nu plângeam. Simţeam. De data asta, simţeam. Ţineam trupul ei în mâini. Galben de emoţie, pe undeva, purificat. Acelaşi eu.

Sursă foto: http://www.pengland.de/

Dulce și sacadat.. cu fundu-n buruieni

De când a început criza, de când continuă criza, România și-a vârât oasele pe linia porții și nu mai lasă să treacă nicio minge pe care scrie mass-media. Dacă jurnaliștii și cei care o fac pe jurnaliștii au "sabotat" -în ultimii 20 de ani- România cu dezvăluiri pe care țărișoara le-a considerat întinse pe alte coordonate decât hmm... cele legitime, acum situația, și așa, dezordonată, și-a întors fundu' către o "eternitate" vulgară, deșucheată etc.

Țara, sistemul politic în care ne "lăfăim" cu toții nu scuipă doar în dreptul cuvântului afișat pe ecran, nu... scuipatul dulce și sacadat cade pe toate coordonatele vieții, pe tot ce s-a vrut a fi moștenire, măcar de la Mihai Eminescu încoace, asta pentru cei care mai cred în basme și pilde aruncate cu năduf undeva pe-o hartă imaginară, puțin mai mare decât cea pe care o desenăm astăzi.

Astăzi, cei care tastăm pe lângă taste și-ntre buruieni primim o măgărie în plus și ne întrebăm unde este ligheanul pe care tocmai l-am așezat cu fundu' în sus, sprijinit puțin de trunchiul veceului, în haosul generalizat al sistemului. Și pentru că tot nu primim niciun răspuns, tragem apa care nu curge. Cu furie plăpândă... în fundul unui om mort.

Sursă foto: http://www.pl0g.de/

S-a dus și ziua ponosită... Îmi place!

Te scremi de câteva ori, și trece. Numai că în viață nu contează filmul de la început de decembrie. Sau contează, dar nu numai... Nu mai înțeleg nimic. Dar, da, Adrian Cioroianu are dreptate... A spus-o pe șleau, mi-a plăcut. Îmi place. Felicitări și celui care ne-a fost "naș"! Îmi place!

Vei vedea tu oare, scumpă Românie, că nu te mai iubești decât tu pe tine... însăți? Noi nu mai știm în astă vreme ce vrea să însemne asta, și te trimitem în puff-ul cel dulce, în timp ce ne bărbierim. În oricare parte a corpului, nu mai contează... Au fugit toți de tine, scumpo!

Dulce, trist, anapoda! Să nu te speli niciodată!

Foto:  Leimk

Vorbesc la peretele lu' dracu'

Cineva la care țin foarte mult mi-a spus ieri că în curând îmi voi revedea părinții, că în curând o voi revedea și pe bunicuța, că în curând voi ști din nou ce înseamnă fericirea. Îi mulțumesc, îi doresc să fie fericită, precum îmi dorește și ea, și sper să aibă dreptate!

Dar îi mai spun un singur lucru - nu am nevoie de ajutorul lui, oricine ar fi el. În fiecare zi, tristețea mea nu mai e și tristețea lui, au trecut vremurile alea, iar acum nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt, și dacă pot - rămân doar chior.

Vorbesc...

Sursă foto: http://www.die-wandtattoos.de/

Sărbătoare

Draga mea Românie,

Vine ziua ta, zi în care plângem cu lacrimile pe dos pentru a nu fi văzuți în toată splendoarea sufletului. Plângem de bucurie, draga mea!? Răspunde, scumpă țară, e doar o întrebare tâmpită, înșirată în abecedarele vieții, de la 1918 încoace. Vezi cum e!? Am învățat ABeCe-ul de mici, dar...  tu nu ne-ai învățat nimic, nici măcar s-o iubim pe mama, pe mama noastră, a fiecăruia. Ha!

Căci alta ne era mamă când mâncam muci la grădiniță, alta ne era stejarul de care ne sprijineam în bătaia vântului socialist. Așa ne-ai învățat, scumpă Românie, iar acum nu mai ninge alb iarna, ninge gri spre negru înghețat, întru curățire deplină, iar copiii noștri nu se mai pot bucura de ceea ce n-am trăit noi, de ceea ce au ei și n-am avut noi, de ceea ce le-am dăruit, un viitor mai puțin sumbru, un viitor mai alb decât cel pe care îl vedeam noi, în vremurile când eram tâmpiți și scunzi, în vremurile în care buchiseam abecedarul. Nu...

Draga mea Românie, în fiecare an -de ziua ta- ești tot mai mică și mai palidă, în fiecare an când sărbătorești lumina norilor care trece peste tine, ești tot mai bolnavă, mai fără vlagă. Tot mai... Noi nu mai suntem veseli nici măcar primăvara, în luna mai, când copiii mai ling veseli acadele, în așteptarea unui anotimp mai cald. Nu!

Da, totul se rezumă la mai, și mă întreb apatic și murdar, dacă tu nu mai poți, noi de ce să mai putem!? Și mai ales pentru ce, mai ales pentru cine... Hî?

La mulți ani, draga mea! Fluturii zboară departe, prinde-i pe toți, înainte de a le bate aripile în uitare!

Activitatea nesomnului moare în valurile Dunării

În ultima perioadă, am devenit activ pe blogul care nu are nevoie de cuvinte. Vulgaritatea născută în jurul meu nu are nevoie nici măcar de imagini, e tâmpită numai din cauza faptului că o respir, adânc și profund. Și chiar dacă propriul somn poate fi considerat la fel, activitatea din jurul acestuia respiră (și ea) numai atunci sunt treaz.

Mi-am trezit simțurile la realitate, în pofida trenului care trece prin viață la fel ca toate TGV-urile, rapid și confuz. Dar pentru că nu sunt ascuțite, simțurile mele mor precum o face România, cald și difuz, așteptând un alt veac, o altă eternitate.

Activitatea nesomnului moare în două secunde, când îți dai seama că ești treaz, că ești treaz și nu faci altceva decât să scrii, realizezi că impotența în care te zbați devine tot mai acută. Și ce frumos era când nu eram înconjurat de impotență, când eram înconjurat doar de glasul florilor ofilite.

Îmi dorm somnul, blogul meu de jar! Dar nu e somnul meu, somnul meu va dormi etern acolo unde mor stelele, acolo unde dracii își pierd și vocea cu care au vorbit mai la urmă.

Pentru o MM mai frumoasă decât zarea,

Edwin

Sursă foto: http://www.rudervereinesslingen.de/

Tentativă de... pauză a vieții!

După ce aseară am publicat o scurtă postare care privea suicidul, astăzi cineva mi-a confirmat că am avut sau că am dreptate. Nu vreau să fiu ipocrit, nu știu cât o să mai continuu scrierile pe acest blog dezirabil, dar doamna care mi-a vorbit, nu a făcut-o deloc cu bucurie în glasul electrizat de evenimente.

Nu pot să spun decât că evenimentele sunt ale mele, nu contează dacă unei persoane îi place sau nu "pleiada" din jurul lor. Danke! Iubirea e posesoare de droguri!

Amețeli, căderi... Ce mișto, "același" DEJA VU!

După ce te ridici de pe WC și cazi amețit cu trupul cald pe cimentul rece din baie, vezi celelalte 180 de grade ale vieții. Te scoli cu greutate, după vreo douășpe ore de somn neîntrerupt, și încerci să revii între așternuturile în care te-ai scremut toată viața. Mă rog, nu sunt aceleași, dar starea de deja vu este omniprezentă între toate firimiturile căzute în cearșaful putred.

Anul trecut, am avut norocul să plesnesc cu spatele gol în bucătăria înghesuită și să vomit de fericire în momentul în care mi-am văzut rănile, cu dosul în oglindă. E teamă, nu-i altceva decât teama pe care o simți când nu mai cunoști literele unui altfel de alfabet, când nu mai reții ce melodie fredonai aseară.

După toate amețelile pe care mi le provoacă viața, realizez că vreau să mor fraged și tânăr, că nu vreau să depășesc vârsta de 35 de ani, o vârstă la care maturitatea pierdută în leagănul copilăriei îmi va fi fost de ajuns. Amin sau ce!?

Îi mulțumesc domnului de aseară, dar nu pot să-i spun decât că în oglindă vedem totul altfel, puțin mai răsturnat. A, să nu uit, tipul care cântă melodia pe care o fredonam împreună, trăiește neperturbat în mijlocul unui ocean de vise umede. Îți mai place?

Sursă foto: http://scrapetv.com/

OK sau KO? E România!

România are nevoie de ajutor! Aude cineva?

De ce nu pleacă artiștii din România? Pentru că nu au unde, pentru că iubesc prea mult țara în care s-au născut, pentru că preferă să așeze capul în mormântul familiei, printre flori ascuțite la miros, deși ar putea să moară prin 2075, în glorie deplină și aplauze eterne, eventual printre străini. De ce nu pleacă nimeni de aici, de ce mor artiștii așteptând puțină dreptate de la țara care spre rușinea ei, se numește România? E trist, dar nu ne mai vrea nimeni, și-n ultimii 20 de ani, oricum nu ne-a vrut nimeni. Da, mă consider artist, și e una dintre numeroasele gafe cu care mă pot lăuda. Dar ce face scumpa țărișoară pentru artiști? Unde îi trimite pe toți? N-am niciun răspuns... Nimeni nu are... România nu are...

Există universități de prestigiu în țara asta obosită, și-n loc să fii OK la absolvirea lor, ești aceleași două litere așezate invers. Vorbesc despre mine, despre alții nu am cunoștință. Eu... care eram în stare să scriu 40 de pagini într-un caiet murdar, și făceam asta zilnic, acum nu mai sunt în stare să scriu trei cuvinte corect sau corecte într-un altfel de caiet, alambicat al dracului... Asta-i mulțumirea pe care o primim de la România în România, și-n fiecare an ne stingem tot mai mulți, tot mai dezamăgiți. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar cred că patria asta murdară, așezată timid în Balcani, este lider în tot ceea ce înseamnă neputință, în tot ce se vrea a fi ce n-a mai fost vreodată de la comunism încoace. În 2010, se întoarce toată istoria în care ne-au putrezit străbunicii, bunicii, părinții, în care ne-au putrezit cei care au murit înaintea lor, eternii "stră", așezați pe bulevarde stinghere. Și pentru ce?

România răspunde acru și timid. Pentru că te sărută pițipoanca la colț de stradă, și-ți fură puținii bani pe care-i mai ai în buzunarul rupt, așezat te miri unde, în văzul tuturor vagabonzilor. La final, nu mai contează decât Carpații. Țigara clasică, apa tulbure pe care o bei între ei sau stâncile de care îți sfarmi capu' liniștit. Sunt Carpații pe care i-ai visat toată viața, la fel de veseli ca Dunărea care moare mare-n Mare. Bravo! Vine ziua ta!

Sursă foto: http://magdalenenstift.de/