Doi

Nu i-a mai răspuns. Nu a mai privit-o. Îi era dor de mama. Să sară pe genunchii ei, să bată din palme, să recite poezii, să cânte stricat sub zâmbetul ei. Dar nu mai era sărmana. Buruieni, pietre, iar, uneori, noroi. Şi amintirile. Fragede, triste, în minte de copil. Plecase abia de un an. Cu cine locuieşte ? Ce importanţă are dacă nu mai e mama. Mai sunt doar visele lui. Cum dă din picioare în pântecele sfârtecat. Cum cineva sare cu alte picioare pe burta ei, pe maţele ei, dar el nu e înăuntru. E doar în sunetul prafului pe care îl lasă târziu în urmă, agresorul. Nu-i nimic, sunt o fire veselă. Optimistă. La şcoală am note bune, domnişoara mă ajută.


A trântit cu putere poarta cimitirului. Sau poate a fost vântul. Atunci a început ploaia.

Cu pielea udă, cu părul spintecat în două alunecând din creştetul capului, vorbea singură. Sau poate cu ploaia. Poate cu el. Cu celelalte sute de cadavre sau cu ce-a mai rămas din ele. Cu baterea de vânt, cu praful din sicrie. Nu-i nimic. Pe băiat îl vede la şcoală, cum ridică două degete din banca a treia de lângă fereastră, cum zgârâie tabla cu creta abia ţinută între alte degete galbene, subţiri. Fumează ? Nu, e doar un copil, are plămânii tari. Poate stinşi. Sunt ţipetele lui cele care se aud ? Nu, vin din mormânt. Se mişcă pământul deasupra soţului meu. Dar nu e el. E un biet glas de femeie. Da, mama lui... Lângă soţul meu ?

A realizat târziu că era ea peste ani, peste bărbatul iubit. Bărbatul cu care avusese un băiat. Unde e băiatul ?

Nu mai ploua. Timotei îşi număra degetele de la mâini. De ce nu am zece ? Ce-am făcut cu ele ? Şi-a amintit de pământul scormonit, de unghiile negre înfipte în propria carne ca într-o cetate a plăcerii. Sunt vise tulburi în scâncet de copil. E o dragoste ce nu moare niciodată, ce se-nfioară la primul orgasm al suferinţei. Un pat de spital, un suflet muribund. Şi ultimele ei cuvinte. Le-a uitat.

Sursă foto: http://www.origami-kunst.de/