Sursă foto: http://www.moma.org/
Sunt floare ofilită într-o glastră spartă,
sunt geamăt de copil la sânul unei mame,
sunt cerberul damnat cu ochiul drept mai vânăt decât ochiul stâng.
Mi-eşti ancoră înfiptă-n mâna stângă de la piept,
mi-eşti zumzet de albină ruptă,
mi-eşti ţep de trandafir pe tâmple.
Sunt trunchi de Venus obosit,
sunt frivolul de-abia născut,
sunt tară şi virtute, tot.
Mi-eşti cânt în vise şi-n culori,
mi-eşti geană ruptă peste buze,
mi-eşti gând şi înger efemer.
Edwin
SUNT ÎNGER
Nu mai văd,
Nu mai aud,
Nu mai vorbesc.
Nu mai simt căldura
trupului tău mort,
Nu.
Nu mai văd decât
o floare-n iarbă,
Nu mai aud decât
un flutur' în timpanul stâng,
Nu mai vorbesc decât
neîntrebat.
Nu mai văd trupul tău mort,
are aripi, a zburat ?
Nu mai aud cum
ne loveşte marea
Şi care dintre noi s-a înecat ?
Nu mai vorbesc, e prea târziu,
E prea puţin decor
Şi prea puţină iarbă lângă floare
Şi fluturi nu mai sunt
În scumpul meu pământ !
MOARTEA UNUI GENIU
Legământul cere împreunarea ambelor mâini,
cu degete drepte, cu unghii roase până-n carne…
supt şi palid, singurul meu trup, mai frumos decât Afrodita,
deşi şi ea se plimba goală ca tine pe marginea ferestrei visului meu.
Pierdem simţiri în aşternuturi calde, sângele meu curge
pe pântecul tău, roşu, până la glezne…
vărs paharul în care se aşază peste imaginea intermitentă a unei umbre triste…
eşti tu, mai înţeleaptă decât moartea unei împliniri nocturne.
Prin fumul dens al încăperii umblă închipuirea mea bolnavă,
început al revoltării împotriva imenşilor sâni
ce s-au lipit de tine şi nu vor să mai cadă
decât sub coroana pastorală a unui copac în etate infantilă.
Nu mai văd, ne prindem mâinile şi ne învârtim în cadastru,
iute în albastru
până ce pierdem legământul, pasiunea pentru desfrânare,
sărutând organe genitale invizibile la pubertate.
În trecerea timpului, suavă şi amorţită
ca o inimă ce nu mai bate, rămân singur,
impacientat de misterul pe care-l poartă-n ea,
anestezia tuturor membrelor umane
mai rănite decât o enciclopedie necitită.
Dacă totuşi nu sunt singur… pleacă…
în armonie deplină cu ştiinţa fiinţelor nemuritoare.
I-atât de cald în ele, cum era aseară.
NEÎNCHIPUIRE
Sting ţigara
pe sânul stâng al femeii,
şi-apoi o aprind cu degete multe şi rupte.
Gust la-ntâmplare
din sânul femeii,
e stâng sau e dreptul,
doar gura mea ştie.
Cu ochii murdari
văd sânii femeii,
abrupţi.
Aşteaptă furtuna,
cuminţi.
Mi-e dor să sărut între ei
pielea subţire şi grea,
s-aşez lângă coapse
încetu', mâna mea.
Genunchii-ţi se freacă
de cutele frunţii fierbinţi,
iar sânul sihastru
se freacă de dinţi.
E stângul, iubito,
drept şi semeţ,
iar sânul din dreapta
la fel de măreţ.
În albia râului, goală,
şi-acoperă sânii cu mâinile mele.
EA VEDE CULORI
Câte culori vezi ?
Nu mai doare dorul meu,
o singură picătură-n pahar
îneacă existenţa,
feminitatea fragilă.
De cine mi-e dor ?
Nu-mi spune amurgul,
mi-e sete de tine
şi cupa amărăciunii
o strivesc cu mâna destinului
trist.
Şi nu sunt şoapte
dup-o moarte măreaţă,
un vals vienez
dansez cu tine
înmărmurit în altă lumină.
Cine deschide uşa
când eşti plecată ?
Şi cine poartă lanţul fericirii ?
Tremur sărutând lacrima timpului,
efemeră-n eternitatea lui
unde nimeni nu vede
paradisul virgin
şi dinţii tăcerii.
Cu ce ochi ?
În furtuna plăcerii
alunecă o muscă
frumoasă şi tristă.
Nu-i aşa c-ai adormit
cu nuferi sub pernă,
sub cerul -departe- ?
Acum câte culori mai vezi
în vise bolnave ?
Mi-acopăr ochii cu mintea,
sunt atâtea culori
între picioarele tale
şi nu pot să ating
nemurirea.
În ochii tăi văd marea
şi mor în ale sale petale.
Mai vezi răsăritul ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu