Gânduri despre moarte

UNU


O uşă scârţâia lângă mine. Mi-am lipit bărbia de genunchi. Şuviţe tari de păr îmi brăzdau fruntea încrâncenată. De unde vine ecoul ? Ascultam distrus tăcerea nopţii. Luna gâfâia pe obrajii mei cuminţi, dar nu vedeam decât bolta norocoasă, neagră, împăciuitoare şi sfântă. Gândeam în lumină cu mintea picurată de idei. Cerul purta o taină. Aveam să aflu într-o zi. Din debaraua murdară ieşeau gândaci cu flori la antebraţ. Călcam pe ei, încet, ca într-o fantezie. Scuturam ideile de praf, mişcam din cap la dreapta şi înghiţeam scântei. Învăţam să tac. Nu mai e mult. În cele din urmă, tăceam.

Tăceam, în jurul meu numai misterul. Cu trup fără de chip. Doar mama are aripi, iubita are fuste. O mângâiam. Îi duceam dorul. Şi i-am vorbit.

- Te-am revăzut la nouă. Ploua.


- Dincolo de staţia de tramvai.

- Erai doar tu şi...

- ... vântul. Simţi cum bate vântul ?

Nu simţeam. Mirosea a flori proaspete, nu ştiu de care. Îi tremura privirea. Şi i-am şoptit.

- Te iubesc !

- Dar nu sunt înger.

Era doar prima zi.

A doua zi, am înmormântat-o. Nu plângeam. Simţeam. De data asta, simţeam. Ţineam trupul ei în mâini. Galben de emoţie, pe undeva, purificat. Acelaşi eu.

Sursă foto: http://www.pengland.de/