Gânduri despre moarte

Poveste tristă despre viaţa care s-a vrut a fi frumoasă. Despre gânduri şi despre ce ar fi însemnat existenţa dacă nu exista moartea.

Treisprezece gânduri. Treisprezece gânduri şi jumătate. Sau poate chiar mai multe. Locul sau locurile în care vom ajunge toţi, mai mult sau mai puţin fericiţi. Cimitir, cu pluralul cimitire. Morminte vesele şi deschise noaptea vizitatorilor. Celor care nu cuvântă ziua, celor care au noaptea flăcări în ochi, dincolo de focul ce arde trupul lumânărilor. Vântul le stinge, ploaia le stinge, mâna le stinge...
13 nu-mi este soartă, îmi este doar purgatoriu, cu idei care se rostogolesc în capul meu de 13 ori. Dacă muream la 13 ani, nu pierdeam nimic. Câteva rânduri ordinare ? Lucru normal. Iarăşi normal. Felii de viaţă amestecate în rânduri ce vibrează în ţeastă, în mâinile amândouă când nu mai am idei. E mai frumos aşa. Să ştii că este necesar să pierzi uneori. Mai mult sau poate mai puţin. Aha ! Mai bine nu, de fiecare dată ţi se va părea că ai pierdut mult, chiar dacă tu nu ai pierdut decât un mărunţiş.
Gândurile despre moarte explică existenţa vieţii în Cimitirul Raiului. Putem sta în faţa pietrei de mormânt şi putem reconstitui istoria celor care continuă să putrezească dedesubtul nostru. E trist, dar poate că avem doar gloanţe în cap şi nu gândim coerent... O frontieră peste care nu putem trece, o defalcăm în mii de cuvinte şi poate aşa ne trece. E bariera care ne desparte de civilizaţie.

Aş vrea să merg la cel mai interesant mormânt şi să-l sărut de treisprezece ori. Să picure în ochii mei lumină, să iasă iarbă mai verde la suprafaţă. Şi poate flori. Treisprezece flori... Mai multe, să nu le pot căra cu braţele. Hmmm, cred că ideile mele sunt cu capul în jos... În ceva unde nu răzbat cu ochii minţii.

Nevoia de imagini

Sunt un eşec, nu contează circumstanţele. Astăzi mai citesc doar propriile cuvinte. Şi mi-a plăcut atât de mult să citesc... Dar da, e şi asta o formă de a rămâne alături de literatură. Sunt beat, beat de... beatitudine, călătoresc printre picături, picături interzise în viaţa de zi cu zi, şi realizez că nu întotdeauna poţi trăi la cotele cele mai înalte. Înseamnă că nu mai trăiesc!?

Imaginile nu conţin pilde. Tuturor ne-ar plăcea o viaţă (şi) cu alte imagini. Nu căutăm eroi, căutăm doar fapte. Şi le analizăm pe ale noastre. Coincid. Sunt un învins al sorţii înainte de vreme. Soluţia finală îi este atribuită creierului, care îşi încetează funcţiile pierzându-se într-un tablou.

Dincolo de cotidianul agitat, rareori imprevizibil, găsim iluzii rămase nedezvoltate pe alocuri. Putem cataloga aceste iluzii ca făcând parte din viaţa fiecăruia, ele oferindu-ne un mai larg orizont asupra intemperiilor vieţii, asupra modului în care putem convieţui cu semenii noştri.

Altfel...

Dependenţa de feminin se dezvoltă, se întoarce de unde a plecat, de la sânul mamei. Ţi-e dor şi plângi, nu-ţi mai poţi stăpâni pornirile. Avem cu toţii aceleaşi visuri, şi, deşi, de cele mai multe ori banale, nu le putem împlini. Le transcriem în proză, ciudat, efemere. Avem o viaţă întreagă pentru a visa. Nimic nu este interzis. Şi iubim până la ultima suflare.

Iubeşti, chiar dacă doare. Suferi, verşi lacrimile speranţei, cânţi oda bucuriei, eşti uman. Cu bune şi cu rele. Nu trebuie să te ascunzi, mai devreme sau mai târziu vei fi descoperit, disecat şi pângărit. Prin imagini bolnave te umpli de negativism. Şi negi până şi propria existenţă.

Suntem maturi, iubim, urâm, ne temem, suferim, murim. Când iubeşti, eşti fericit. În ultimul stadiu. Eu nu-mi pot închipui o fericire mai mare decât aceasta. Să iubeşti necontenit.

Nu avem nevoie de faimă, ci doar de puţin noroc. Iar norocul înseamnă să împărtăşeşti gândurile tale cu cei din jur. Nu-i necesar să fie aprobate, consumăm chiar şi ce ne face rău. Imaginile nu reprezintă un rău indestructibil, nici măcar comercial. Sunt o bucăţică negativă din interiorul nostru. Iubim splendoarea cuvintelor. Ne îmbătăm cu elucubraţii despre ce ar putea gândi creierul uman, despre ce ar putea înfăptui pozitivul din noi. Visăm. Rămânem singuri în templul vieţii şi visăm. Dar nu e nimeni lângă noi care să ne trezească.

Cândva am iubit marea. Şi dansul din valurile ei. Sălbatic. Doar întindeam capul pe o pernă murdară şi visam, la fel ca înainte. Te iei de mână cu amintirea, trec clipe, îţi făureşti viitorul. Din trecut, de-acolo pleci, îţi doreşti o viaţă mai blândă. Fantezii. Miracole. Bunăstare în planul iubirii. Dar la un moment dat, te rătăceşti, nu mai găseşti calea. E în zadar. Simţi doar praful pe faţă, te miri de anotimp. Suntem aceiaşi mereu. Atât.



Sursă foto: http://www.toonpool.com/