Cum am rămas blocat în buda facultăţii şi cum m-am salvat

Joi, 8 aprilie, aproape de orele 16. Trebuie să fac pipi. Trebuie neapărat să fac pipi. Ies de la seminarul de Sociologia jurnaliştilor. Alerg spre buda facultăţii, doar-doar termin mai repede... Sunt patru cabine, cred. Una dintre ele este defectă sau dracu' mai ştie. Anyway, bine aţi venit în toaleta unisex de la etajul 6.
Aleg cabina (încăperea) numărul 1. Nicio problemă. Intru şi trântesc uşa, nu cumva să fiu surprins în exerciţiul acţiunii, anume treaba cu pipi. Observ că nu există clanţă pe interior, dar nu-mi fac probleme, trebuie să fac pipi...
Ah, mi-am făcut nevoile, e un pic mai bine. După 30 de secunde, dau să ies. Drăcia dracu', nu se mai deschide uşa. Oops, m-am împotmolit... În dorinţa mea nesăbuită de a nu fi surprins în timp ce fac pipi, m-am încuiat singur într-un spaţiu de vreun metru pătrat. Ha, n-avem clanţă, astfel că bag unul dintre degete (de la nu ştiu care mână) în locul în care ar fi trebuit să fie clanţa şi încerc să învărt. Mama dracu', nu merge. Nu sunt claustrofob, dar mă ia cu transpiraţii. Ce să fac? Păi...
1. Spaţiul de sub uşă e foarte îngust şi nu prea încap. Îmi dau geaca jos, o vâr pe sub uşă, mai apoi fac acelaşi lucru şi cu geanta în care-mi car pixul şi caietul, eventual ţigările de rezervă şi vreun pepsi cu acidul consumat. Nu ştiu exact de ce, cred că mă gândisem o clipă să încerc varianta pe deasupra uşii.
2. Da, e singura soluţie, dar dacă pun piciorul pe obiectul în interiorul căruia trebuia să existe hârtia igienică, poate se rupe, e de plastic, dar ce să-i fac(i), numai aşa pot scăpa din buda care săptămâna trecută era plină de căcat.
3. Ar mai exista o soluţie. Să strig după femeia de serviciu sau după altcineva, să strig după ajutor, poate mă aude cineva şi vine şi îmi deschide. Hmmm, e prea de clasa a patra, nu pot să mă compromit în halul ăsta.
Deci...
Îmi suflecai mânecile, mă opintii cu stângul acolo unde nu exista hârtie şi apucai uşa deasupra cu stânga. Cu dreapta lipită de faianţă, mă crăcănai până sus, cu vreo 82 de kile. Deasupra, din nou spaţiu îngust, nu prea poţi să faci manevre, dar trebuie să ajungi de cealaltă parte a baricadei. Cum-necum, căzui cu stângul pe clanţa din exterior, moment în care se deschise uşa cu mine în aer. Ce frumos, mă balansez... Am tras aer în piept şi am ajuns jos, direct pe lucrurile de care mă debarasasem. Plin de nervi şi de var, sau dracu' ştie ce era ăla... Din fericire, nu m-a văzut nimeni. Mai devreme îmi spuneam că numai mie mi se poate întâmpla una ca asta. Să rămân nefericit în buda facultăţii, în cabina numărul 1 (cum priveşti dinspre intrare), cu numai vreo juma' de lună până la sfârşitul anului trei.
M-am spălat, puţin mai insistent, şi am coborât treptele cu ţigara aprinsă în gură şi cu satisfacţia că la Sociologia jurnaliştilor am 2 de 9 şi 3 de 10.