Dorinţă de adio

Am să plec pentru o clipă din această lume cu bune, cu rele, neschimbat. Am să ucid sentimente de iubire care dor şi care mă fac să plâng. Nopţi albe, îmi port crucea, fără umbră de îndoială. Nu mai pot schimba nimic, totul e zadarnic.
Început de noiembrie, cu frunze de castan căzute în noroi. Mireasmă de-ntrupare, suflu ameţitor pentru o viaţă nouă. Simt în palme carne vie. Când o ating, freamătă şi suspină. Mi se deschide poarta către nemurire. Sunt vrăjit de ceaţa ce mi-a ferit ochii de privire. Un văl imens îmi întunecă minţile, sunt orbit. Atât de orbit încât nu văd că mă doare, doar simt. Atât de mult mă doare încât nu mai pot să păşesc aşa cum o făceam înainte. Stele se-nvârt în jurul meu, chemându-mă la dans. Devin sălbatic şi îmi curge sânge. Din tot trupul, din tot ce-a fost cândva viaţă. Am murit cu mâinile împreunate. Rugăciune. Nimeni nu m-aude, sunt un Geniu Pustiu. Recit pe Eminescu fără vlagă. Mă-ntorc la obârşia mea şi tremur. De durere. Cuvinte ce mă dor îmi sfarmă auzul, mă lovesc în timpan. Esenţa timpului se scurge agale peste mine. Aştept învierea la Poarta Sărutului. Mă descompun în bucăţi de lumină, anesteziat de Prinţul Întunericului. Alunec pe-un fir de zăpadă, dar iarna e încă departe. Sărbătoresc depărtarea de Univers, apropierea de Gheenă. Mă înconjoară flăcările Iadului, mă strâng ca într-o zală, iar în adâncuri, cerberii nebuni îmi taie mâna dreaptă. Cu care am lovit iubirea. Nu m-a durut şi nici acum nu doare. Am doar un sentiment de milă. Asta nu-i cauză ca să mor. Dar am murit deja cu lespedea pe frunte. Locuiesc în cavoul fericirii, unde nu-i chip de păcat, ci doar de fapte bune. Am părăsit Pământul fără să mă uit în urmă. Am luat în mâini globul pământesc şi-am presărat o lacrimă pe el. A zâmbit şi mi-a cerut iertare pentru că n-a putut să mă reţină. I-am promis c-am să mă-ntorc peste veacuri, să văd generaţiile viitoare. Nu vreau să mai fiu călău pentru ai mei prieteni. Mă urăsc cu înverşunare. Dacă stau bine şi mă gândesc, ei m-au omorât. Mi-au înfipt cuţitul în inimă cu cruzime. Eu n-am făcut decât să-l răsucesc. Şi-am închis ochii negri. Când îi voi deschide iar, vor fi albaştri. Senini ca lacrimile ce vor plânge. Ca ploaia ce-a format o baltă pe mormântul meu.

Când trece schisma ceţii dese fără viaţă
Rămâne doar sărutul furat în amintire.
În mintea noastră tâmpă doarme Pruncul.