Roxette s-au... întors!

La anu' vine şi un nou album...

Şi cât de mult ne schimbăm sau... eram altfel, pe atunci...

Cum am rămas blocat în buda facultăţii şi cum m-am salvat

Joi, 8 aprilie, aproape de orele 16. Trebuie să fac pipi. Trebuie neapărat să fac pipi. Ies de la seminarul de Sociologia jurnaliştilor. Alerg spre buda facultăţii, doar-doar termin mai repede... Sunt patru cabine, cred. Una dintre ele este defectă sau dracu' mai ştie. Anyway, bine aţi venit în toaleta unisex de la etajul 6.
Aleg cabina (încăperea) numărul 1. Nicio problemă. Intru şi trântesc uşa, nu cumva să fiu surprins în exerciţiul acţiunii, anume treaba cu pipi. Observ că nu există clanţă pe interior, dar nu-mi fac probleme, trebuie să fac pipi...
Ah, mi-am făcut nevoile, e un pic mai bine. După 30 de secunde, dau să ies. Drăcia dracu', nu se mai deschide uşa. Oops, m-am împotmolit... În dorinţa mea nesăbuită de a nu fi surprins în timp ce fac pipi, m-am încuiat singur într-un spaţiu de vreun metru pătrat. Ha, n-avem clanţă, astfel că bag unul dintre degete (de la nu ştiu care mână) în locul în care ar fi trebuit să fie clanţa şi încerc să învărt. Mama dracu', nu merge. Nu sunt claustrofob, dar mă ia cu transpiraţii. Ce să fac? Păi...
1. Spaţiul de sub uşă e foarte îngust şi nu prea încap. Îmi dau geaca jos, o vâr pe sub uşă, mai apoi fac acelaşi lucru şi cu geanta în care-mi car pixul şi caietul, eventual ţigările de rezervă şi vreun pepsi cu acidul consumat. Nu ştiu exact de ce, cred că mă gândisem o clipă să încerc varianta pe deasupra uşii.
2. Da, e singura soluţie, dar dacă pun piciorul pe obiectul în interiorul căruia trebuia să existe hârtia igienică, poate se rupe, e de plastic, dar ce să-i fac(i), numai aşa pot scăpa din buda care săptămâna trecută era plină de căcat.
3. Ar mai exista o soluţie. Să strig după femeia de serviciu sau după altcineva, să strig după ajutor, poate mă aude cineva şi vine şi îmi deschide. Hmmm, e prea de clasa a patra, nu pot să mă compromit în halul ăsta.
Deci...
Îmi suflecai mânecile, mă opintii cu stângul acolo unde nu exista hârtie şi apucai uşa deasupra cu stânga. Cu dreapta lipită de faianţă, mă crăcănai până sus, cu vreo 82 de kile. Deasupra, din nou spaţiu îngust, nu prea poţi să faci manevre, dar trebuie să ajungi de cealaltă parte a baricadei. Cum-necum, căzui cu stângul pe clanţa din exterior, moment în care se deschise uşa cu mine în aer. Ce frumos, mă balansez... Am tras aer în piept şi am ajuns jos, direct pe lucrurile de care mă debarasasem. Plin de nervi şi de var, sau dracu' ştie ce era ăla... Din fericire, nu m-a văzut nimeni. Mai devreme îmi spuneam că numai mie mi se poate întâmpla una ca asta. Să rămân nefericit în buda facultăţii, în cabina numărul 1 (cum priveşti dinspre intrare), cu numai vreo juma' de lună până la sfârşitul anului trei.
M-am spălat, puţin mai insistent, şi am coborât treptele cu ţigara aprinsă în gură şi cu satisfacţia că la Sociologia jurnaliştilor am 2 de 9 şi 3 de 10.

Căcarea în trenurile din România

Imaginea a apărut la "România, te iubesc", emisiunea difuzată de ProTV în duminica dinaintea Floriilor şi înfăţişa o budă dintr-un tren personal sau accelerat (nu mai ştiu...) plină de căcat, pe dinăuntru şi pe dinafară. Tocmai mâncam, iar soarta m-a ajutat să mă abţin de la a vomita. Ce-am înţeles din cele 2-3 secunde pe care le-am văzut? Românii se cacă unii peste alţii, prin urmare, nu-mi pot imagina că o singură persoană poate lăsa în urmă atâtea fecale câte s-au difuzat la scară naţională. Întrebarea care derivă de-aici este dacă respectivii căcăcioşi au folosit hârtie igienică sau şi-au băgat degetele direct în cur pentru a mai scoate niscaiva căcat. Înţeleg... nu curge apa în trenul jegos, căcatul explodează din / în cur de zici că-i bombă, dar... să te aşezi direct peste căcatul altuia... asta nu mai înţeleg. Mai există varianta să faci caca în picioare şi să fugi înapoi în compartiment să-ţi aşezi curul pe banchetă, proaspăt căcat. Despre mirosuri pestilenţiale, nu mai vorbim. Să le urăm aşadar, dragilor compatrioţi, căcare uşoară şi călătorie plăcută pe Căile Ferate Române.

Străina frumoasă

A învelit-o. Era mai frumoasă decât noaptea care pleacă dimineaţa.
- Eşti mai frumoasă decât primul ghiocel al primăverii.
Să nu spui nimănui că eşti frumoasă. Să nu spui nimănui cât eşti de frumoasă. Pentru mine e de ajuns. E ca şi cum te-aş vedea goală în fiecare noapte.
- Eşti o minune!
E numai întuneric împrejurul ochilor mei, simt oboseala pe peoaple. Vârfurile degetelor tale îmi şterg sudoarea de pe frunte.
- Eşti mai frumoasă decât o minune!
Paşii tăi coboară treptele-n ecouri. Eşti vânătă când eşti frumoasă. Părul răsfirat pe tâmplele calde oferă momentului o aură erotică, un imbold al gândirii peste care îmi aştern ideile. Frumuseţea ta e coaptă, cineva a murit la poarta cimitirului.
- Eşti mai frumoasă decât umbra unui răsărit de soare.
Eşti frumoasă în mâinile mele, în ceea ce frământ cu mintea, în ceea ce văd în ochii nimănui.
- Eşti mai frumoasă decât dinţii albi ai durerii.

P.S. E un fragment scurt din al doilea roman. Şi pentru că am blog după doi ani de încercări, l-am postat aici. Am fost cândva îndrăgostit de o străină frumoasă.

În Paştele mă-sii de treabă

E frumoasă ţara în care trăiesc. Ca o poezie de dragoste. Îmi revine pe retina minţii celebrul vers "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie..." şi-mi pare rău că n-am trăit în secolul 19, să simt şi eu cât e de dulce ţărişoara din care muşc amar în fiecare zi. Dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi rescris poezia şi ar fi murit puţin mai bogat şi puţin mai bolnav. Poate făcea şi politică şi ajuta astfel la modernizarea ţării, atât de clamată (modernizarea, nu ţara). Unde e România în 2010? Unde suntem noi în 2010? Nu foarte departe de secolul 19, doar că acum îmi behăi ochii în faţa unui monitor + că mă minunez de alte tehnologii.
Sunt prost. Nu ne-am întors cu vreo 150 de ani în urmă, am păşit înapoi doar cu 20, şi aşteptăm, dincolo de greve, nişte lupte de stradă, puţin mai performante. Găina îi dă în cap cocoşului şi îl întreabă de ce nu mai cucuriguceşte, un obosit cară cu el cuvântul lui Dumnezeu şi te agresează pe "trotuarul" de la metrou, întrebându-te în ce fel, la mama dracu', aştepţi Paştele (un răspuns ar fi: cu mâinile în sân şi cu limba întoarsă în gură), iar nişte domni mai mari se ciuruiesc zi lumină la televizor, doar-doar îi mai bagă companiile media în seamă + faptul că oficialul curs euro nu respectă realitatea.
E frumos, e sublim, şi mai simt şi acum în maţe "kilul" de lapte care mi-a burduşit burdihanul. Am uitat să amintesc că suntem săraci, şi, dacă nu mă înşel, suntem foarte săraci cu duhul, dincolo de vântul care suflă trist prin buzunare. Vine Paştele şi dincolo de Paştele mă-sii pe care-l invocăm în fiecare zi, vom mai merge şi noi la câte o biserică de cartier pentru a aprinde o lumânare, ascunşi după poala popii. Când vor veni căldurile, ne vom întreba de ce dracu' ne petrecem şi vacanţa asta în aşternutul murdar de acasă şi, dacă nu cumva, bietul Cel de Sus ne-a uitat şi de această dată.
"Dulce Românie, asta ţi-o doresc!"

Cum cânţi când te prinde cineva de coaie

Bestial... Şi mai spui şi "baby c'mon"... :-)

Cea mai frumoasă poveste de dragoste

Până acum nu ţi-am povestit decât mizerii. Am beştelit o oaie într-un tomberon, am împroşcat cu rahat de 1 martie, am avut orgasm pe bicicletă, am fumat când alţii se uitau în gura mea, am făcut-o varză pe Gaga (s-a născut aşa), mi-am amintit de viitor, am fost din nou pionier, am vomitat într-o Românie murdară, le-am făcut pe femei curve şi m-am distrat puţin cu Bebitu... Acum mi-am amintit despre o poveste de dragoste pe care vreau să o cunoşti şi tu. Deci...
S-au cunoscut în 1991. El avea 21 de ani, ea se născuse imediat după al doilea război mondial. Nu a contat. S-au iubit mult. În '94 s-a născut primul copil. O fetiţă. (Atenţie: Nu s-au căsătorit niciodată). În '95 a venit şi un băiat, dar pe fetiţă o luase dracu', toată lumea o uitase. Şi au venit nenorocirile. Au început să se certe în 1996. Un an mai târziu, s-au scuipat şi s-au înjurat. În '98 s-au luat la bătaie. Dar nu s-au despărţit... În '99, el şi-a rupt piciorul, iar ea i-a fost alături. Au început din nou să se înţeleagă. Şi din anul 2000, au făcut dragoste mai des şi au mai conceput cinci copii. Până în 2006 s-au spălat pe dinţi împreună, în fiecare dimineaţă. Copiii îi priveau în oglindă. Şi când nimeni nu se mai aştepta, s-au despărţit. Au trecut trei ani şi jumătate de atunci, când ce să vezi... În această primăvară s-au împăcat şi se iubesc din nou. Un alt început e greu, fireşte, dar ambii îşi dau silinţa din răsputeri. Nu ştiu dacă vor mai avea copii, dar ei îşi doresc acest lucru şi îl declară pe toate canalele mass-media. Vor chiar să se căsătorească... Cine dracu' sunt cei doi?
Pe ea o cheamă Formula 1 şi pentru că e curvă, umblă prin toată lumea, din martie până în octombrie, în fiecare an. Apoi se odihneşte sau, cine ştie, aşteaptă să mai nască. El este Michael Schumacher, aproape fără alte comentarii. Doar că cei şapte copii, chiar şi primu', luat de dracu', nu reprezintă altceva decât cele şapte titluri mondiale ale germanului. Şi să nu uităm, Schumi a cunoscut-o pe Formula 1 pe când mergea pe bicicletă.
Azi am plâns pentru prima dată în ultimii ani. Ha! Şi mâine le duc verighetele la biserică. Dracu' ştie ce se mai întâmplă, dar e cea mai frumoasă poveste de dragoste. Mă duc să-mi cumpăr ciocolată.

Cine câştigă lupta cu pisica?

Bebitu este periat cu o perie adresată câinilor. N-am găsit nicio perie pe care să scrie pisică, motan sau cotoi. Dar Belzebut (îl ţin în braţe de vreo opt ani) este mulţumit. După ce îl smotocesc 30 de secunde plus, începe să mă bată. Se contorsionează de pe stânga pe dreapta, îşi linge ghearele, se aşază-n pat precum o broască, îşi bulbucă turbat ochii şi se pregăteşte să-mi sară-n cap, de parcă bătaia pe care mi-a administrat-o mai devreme n-ar fi fost de-ajuns. Ei, bine, îmi zic eu (îi zic eu), las' că vezi tu imediat, pisoi afurisit, şi mă întreb de ce nu-i place să fie îngrijit ca pentru ieşit la agăţat pisicile din cartier. Mă 'depărtez de el, îl ignor două secunde şi... pleosc, îi fac o schemă de karate sau ca să fiu la modă, de k1 (ce sport tâmpit...). Bebitu mai că nu face oac, leneş şi perfid cum e. Şi-n alte două secunde de neatenţie (ale mele), se-ncolăceşte cu dinţii şi ghearele suspendat de piciorul meu stâng şi-mi... dă să sar. Educaţie primită de la mă-sa, un pic de sânge la baza piciorului. Aş, să-mi bag picioru'...
Morala? Ce se naşte din pisică pe tac'su-l mănâncă (mai vezi şi titlul)...

De 3 ics curvă

Femeile merită respect. Mărţişoare, flori, draci, laci etc. Parcă aşa era... nicio primăvară nu începe fără ele. Păi, da, la început de martie mă gândesc mereu la... babe. Şi ele sunt femei, nu?
Reformulez... Unele femei merită respect. Cele care chiar au ce face de 8 martie. Pentru cele care n-au ce face, există videoclipul de mai jos. Îţi sufleci chiloţeii şi începe spectacolul. Deh, e primăvară, deşi afară nu se vede...
P.S. Şi dacă piţipoancele (3 la număr) mai călăresc şi maşina... aproape în curu' gol... e şi mai beton!

România lu' peşte cel mai prăjit

Deseori, când o apuc spre facultate, trec pe lângă o piaţă ciudată. O cheamă Miniş. Dar nu despre ea vreau să amintesc. Îmi excită simţurile ceea ce se petrece imediat lângă, de la vreo douăzeci de metri încolo. Florari, florărese (ca pentru 8 martie), bureţari (ăia care vând bureţi pentru bucă) şi, nu în ultimul rând, băieţii care vând ţigări "de calitate" la subpreţ, îţi barează drumul. Când treci de ei, simţi în nări miros de gogoşi stricate la preţul prohibitiv de 100 de bani. Plescăieşti de scârbă şi loveşti aerul cu picioarele, doar-doar va lua-o la fugă haita de vreo treişpe câini. Stai aşa, încă n-am ajuns la metrou. Din fel şi fel de dughene vine un miros înţepător de second hand, iar din cele patru puncte cardinale sar zaruri "şase-şase" în pălăriile beţivilor ahtiaţi după jocul intitulat pe scurt table. Şi nu doar atât... Dacă vrei să citeşti ieftin şi bun, eventual să te încalţi cu o cizmă veche, te mai opreşti puţin, te scobeşti în nas şi te cauţi în buzunar. Românul şi-a scos toate vechiturile la stradă, iar dacă vrei să-ţi zâmbească, fă-i hatârul şi cumpără, poate ţi s-a stricat duşu' şi vrei un furtun nou. Din când în când, apare în zonă poliţia comunitară. Se ciripeşte pe câţiva metri pătraţi şi, vorba unei chestii... "aceeaşi" ţigani o iau la fugă cu marfa ascunsă în cutii rupte. Neh, nu s-a terminat... Urmează paradisul. Poşta cu geamurile murdare, nişte miros (iar?) de mici fără muştar, ditamai banca comercială şi, dacă mai era nevoie, pizza la şapte lei, şi pentru acasă. Ar mai fi de adăugat păduchi, râie, sifilis şi gripa cea mai porcină luată de la feţe ciudate. Preţ de 100 de metri parcurşi în două minute. Românie... mă screm a lehamite!!!