Cineva la care țin foarte mult mi-a spus ieri că în curând îmi voi revedea părinții, că în curând o voi revedea și pe bunicuța, că în curând voi ști din nou ce înseamnă fericirea. Îi mulțumesc, îi doresc să fie fericită, precum îmi dorește și ea, și sper să aibă dreptate!
Dar îi mai spun un singur lucru - nu am nevoie de ajutorul lui, oricine ar fi el. În fiecare zi, tristețea mea nu mai e și tristețea lui, au trecut vremurile alea, iar acum nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt, și dacă pot - rămân doar chior.
Vine ziua ta, zi în care plângem cu lacrimile pe dos pentru a nu fi văzuți în toată splendoarea sufletului. Plângem de bucurie, draga mea!? Răspunde, scumpă țară, e doar o întrebare tâmpită, înșirată în abecedarele vieții, de la 1918 încoace. Vezi cum e!? Am învățat ABeCe-ul de mici, dar... tu nu ne-ai învățat nimic, nici măcar s-o iubim pe mama, pe mama noastră, a fiecăruia. Ha!
Căci alta ne era mamă când mâncam muci la grădiniță, alta ne era stejarul de care ne sprijineam în bătaia vântului socialist. Așa ne-ai învățat, scumpă Românie, iar acum nu mai ninge alb iarna, ninge gri spre negru înghețat, întru curățire deplină, iar copiii noștri nu se mai pot bucura de ceea ce n-am trăit noi, de ceea ce au ei și n-am avut noi, de ceea ce le-am dăruit, un viitor mai puțin sumbru, un viitor mai alb decât cel pe care îl vedeam noi, în vremurile când eram tâmpiți și scunzi, în vremurile în care buchiseam abecedarul. Nu...
Draga mea Românie, în fiecare an -de ziua ta- ești tot mai mică și mai palidă, în fiecare an când sărbătorești lumina norilor care trece peste tine, ești tot mai bolnavă, mai fără vlagă. Tot mai... Noi nu mai suntem veseli nici măcar primăvara, în luna mai, când copiii mai ling veseli acadele, în așteptarea unui anotimp mai cald. Nu!
Da, totul se rezumă la mai, și mă întreb apatic și murdar, dacă tu nu mai poți, noi de ce să mai putem!? Și mai ales pentru ce, mai ales pentru cine... Hî?
La mulți ani, draga mea! Fluturii zboară departe, prinde-i pe toți, înainte de a le bate aripile în uitare!
În ultima perioadă, am devenit activ pe blogul care nu are nevoie de cuvinte. Vulgaritatea născută în jurul meu nu are nevoie nici măcar de imagini, e tâmpită numai din cauza faptului că o respir, adânc și profund. Și chiar dacă propriul somn poate fi considerat la fel, activitatea din jurul acestuia respiră (și ea) numai atunci sunt treaz.
Mi-am trezit simțurile la realitate, în pofida trenului care trece prin viață la fel ca toate TGV-urile, rapid și confuz. Dar pentru că nu sunt ascuțite, simțurile mele mor precum o face România, cald și difuz, așteptând un alt veac, o altă eternitate.
Activitatea nesomnului moare în două secunde, când îți dai seama că ești treaz, că ești treaz și nu faci altceva decât să scrii, realizezi că impotența în care te zbați devine tot mai acută. Și ce frumos era când nu eram înconjurat de impotență, când eram înconjurat doar de glasul florilor ofilite.
Îmi dorm somnul, blogul meu de jar! Dar nu e somnul meu, somnul meu va dormi etern acolo unde mor stelele, acolo unde dracii își pierd și vocea cu care au vorbit mai la urmă.
După ce aseară am publicat o scurtă postare care privea suicidul, astăzi cineva mi-a confirmat că am avut sau că am dreptate. Nu vreau să fiu ipocrit, nu știu cât o să mai continuu scrierile pe acest blog dezirabil, dar doamna care mi-a vorbit, nu a făcut-o deloc cu bucurie în glasul electrizat de evenimente.
Nu pot să spun decât că evenimentele sunt ale mele, nu contează dacă unei persoane îi place sau nu "pleiada" din jurul lor. Danke! Iubirea e posesoare de droguri!
După ce te ridici de pe WC și cazi amețit cu trupul cald pe cimentul rece din baie, vezi celelalte 180 de grade ale vieții. Te scoli cu greutate, după vreo douășpe ore de somn neîntrerupt, și încerci să revii între așternuturile în care te-ai scremut toată viața. Mă rog, nu sunt aceleași, dar starea de deja vu este omniprezentă între toate firimiturile căzute în cearșaful putred.
Anul trecut, am avut norocul să plesnesc cu spatele gol în bucătăria înghesuită și să vomit de fericire în momentul în care mi-am văzut rănile, cu dosul în oglindă. E teamă, nu-i altceva decât teama pe care o simți când nu mai cunoști literele unui altfel de alfabet, când nu mai reții ce melodie fredonai aseară.
După toate amețelile pe care mi le provoacă viața, realizez că vreau să mor fraged și tânăr, că nu vreau să depășesc vârsta de 35 de ani, o vârstă la care maturitatea pierdută în leagănul copilăriei îmi va fi fost de ajuns. Amin sau ce!?
Îi mulțumesc domnului de aseară, dar nu pot să-i spun decât că în oglindă vedem totul altfel, puțin mai răsturnat. A, să nu uit, tipul care cântă melodia pe care o fredonam împreună, trăiește neperturbat în mijlocul unui ocean de vise umede. Îți mai place?
De ce nu pleacă artiștii din România? Pentru că nu au unde, pentru că iubesc prea mult țara în care s-au născut, pentru că preferă să așeze capul în mormântul familiei, printre flori ascuțite la miros, deși ar putea să moară prin 2075, în glorie deplină și aplauze eterne, eventual printre străini. De ce nu pleacă nimeni de aici, de ce mor artiștii așteptând puțină dreptate de la țara care spre rușinea ei, se numește România? E trist, dar nu ne mai vrea nimeni, și-n ultimii 20 de ani, oricum nu ne-a vrut nimeni. Da, mă consider artist, și e una dintre numeroasele gafe cu care mă pot lăuda. Dar ce face scumpa țărișoară pentru artiști? Unde îi trimite pe toți? N-am niciun răspuns... Nimeni nu are... România nu are...
Există universități de prestigiu în țara asta obosită, și-n loc să fii OK la absolvirea lor, ești aceleași două litere așezate invers. Vorbesc despre mine, despre alții nu am cunoștință. Eu... care eram în stare să scriu 40 de pagini într-un caiet murdar, și făceam asta zilnic, acum nu mai sunt în stare să scriu trei cuvinte corect sau corecte într-un altfel de caiet, alambicat al dracului... Asta-i mulțumirea pe care o primim de la România în România, și-n fiecare an ne stingem tot mai mulți, tot mai dezamăgiți. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar cred că patria asta murdară, așezată timid în Balcani, este lider în tot ceea ce înseamnă neputință, în tot ce se vrea a fi ce n-a mai fost vreodată de la comunism încoace. În 2010, se întoarce toată istoria în care ne-au putrezit străbunicii, bunicii, părinții, în care ne-au putrezit cei care au murit înaintea lor, eternii "stră", așezați pe bulevarde stinghere. Și pentru ce?
România răspunde acru și timid. Pentru că te sărută pițipoanca la colț de stradă, și-ți fură puținii bani pe care-i mai ai în buzunarul rupt, așezat te miri unde, în văzul tuturor vagabonzilor. La final, nu mai contează decât Carpații. Țigara clasică, apa tulbure pe care o bei între ei sau stâncile de care îți sfarmi capu' liniștit. Sunt Carpații pe care i-ai visat toată viața, la fel de veseli ca Dunărea care moare mare-n Mare. Bravo! Vine ziua ta!
Astăzi sărbătorim Ziua Națională fără Tutun, dar gurile continuă să ne fie pline de nicotină. Bineînțeles, nu numai gurile, corpurile toate, cu nicotină inhalată de la gură în jos, până la una dintre găurile care se numește cur(uri). Ha!
Cunoaștem țigara de după sex? Cum să nu... dar o vom cunoaște, cu siguranță, și pe cea de după viață, pe cea pe care o vom fuma singuri, ca de obicei, de data aceasta închiși în garsoniera care se numește sicriu, țigara pe care o vom savura în moarte, acolo unde nu circulă metroul, nu că în viață, și mai ales seara, trenul care vine pe liniile de metrou ar circula... Na, na, dăm bătaie la Metrorex!
Țigara de după... mâncat e cacafeaua de după dormit, îți tragi palme la fiecare secundă în care-ți dai seama că ești treaz, că faci umbră degeaba pământului. Asta spus la modul duios, sublim etc, că altfel am spune că facem umbră degeaba României, care Românie oricum nu e pregătită de umbră. Da, singura umbră pe care o acceptă țărișoara din spațiul carpato-danubiano-pontic, este umbra formată la fundu' Europei, umbră din care nu mai poate să iasă.
Negreșit, vom trage bășini în continuare, bășini ieșite din cururi puturoase... până ne vom căca pe noi, dar năravul a fost, este și va deveni istorie. Nu ne mai scoate nimeni din el.
Soarele arde în noiembrie mai puternic decât în august. Probabil sau chiar deloc. E un soare care se screme în zori, la prânz și seara, înainte de prima furtună de zăpadă. Sufletele noastre au nevoie de ploi, și când colo, ce să vezi, ne zbenguim la ștrand înainte de apariția primilor fulgi de nea, în preambulul Crăciunului (încă departe și ăla...).
Soarele ți se urcă-n căpățână, precum o face muzica în toate cele trei "ipostaze" ale zilei. Și o lălăie la fel de furibund... iar tu nu-ți dorești decât puțină răcoare, să stai la fel ca în povestea ștrandului, zbenguit în a nu știu câta poziție, de aseară încoace.
Și ce dracu' poți să faci? Să bei o gură de cafea sau să sorbi o gură de c****?!? Ambele, în fiecare imagine apare cornutul, și te întrebi de ce mă-sa te mai temi de el. E aceeași poveste, de fiecare dată, și nu se mai termină.
Dar... soarele se va potoli, iar cartea se va așeza la loc în bibliotecă, într-un sictir etern. Verpiș dich, Sonne!
Şi nici măcar nu pleacă cu IC-ul din Gara de Nord, aleargă suduind după un oarecare personal, ale cărui roţi se pierd în praful întunericului, când nici măcar nu e miezul nopţii. Aş, de parc-ar conta...
E cald în noiembrie, pare un mai desfigurat, pare luna în care nu mai ai nici timp, nici chef să-ţi bei cafeaua aburindă. Dimineaţa te doare capu', la prânz te doare capu', iar seara beleşti ochii, şi-ţi dai seama că te doare capu', cap care se laudă că stă împopoţonat deasupra umerilor, undeva unde ne-am lipit "ventuza".
Dimineţile-s la fel... Te trezeşti mereu cu mintea-ntr-un copac, crengile lu' copac îţi intră-n ochi, şi parcă nu mai e aceeaşi belvedere pe care o zăreai mai devreme, turbat în fire şi-n priviri.
Trenul pierdut provoacă icter, iar muzica rebelă pleacă la îngeri şi nu mai răzbate din difuzoare. Verşi cafeaua pe gură, pe nas, pe ochi şi prin creier, solemn şi tern, de parc-ar fi o desfătare. Desfătare pierdută în trenul fiecărei dimineţi putrefacte. Aş, de parc-ar conta!
Soarele bate în geam... Na, şi te doare... De 3x aş... de parc-ar conta!!!
